Ce-i frumos si lui Dumnezeu ii place…

Mama

de George Cosbuc

In văduri ape repezi curg
Si vuiet dau în cale,
Iar plopi în umedul amurg
Doinesc eterna jale.
Pe malul apei se-mpletesc
Cărări ce duc la moara
Acolo, mamă, te zaresc
Pe tine-ntr-o cascioara.
Tu torci. Pe vatra veche ard,
Pocnind din vreme-n vreme,
Trei vreascuri rupte dintr-un gard,
Iar flacara lor geme:
Clipeste-abia din când în când
Cu stingerea-n bataie,
Lumini cu umbre-amestecind
Prin colturi de odaie.
Cu tine două fete stau
Si torc în rind cu tine;
Sint inca mici si tată n-au
Si George nu mai vine.
Un basm cu pajuri si cu zmei
Incepe-acum o fata,
Tu taci s-asculti povestea ei
Si stai ingindurată.
Si firul tau se rupe des,
Căci ginduri te framinta,
Spui soapte fara de-nteles,
Si ochii tai stau tinta.
Scapi fusul jos; nimic nu zici
Când fusul se desfira…
Te uiti la el si nu-l rădici,
Si fetele se miră.
…0, nu! Nu-i drept să te-ndoiesti !
La geam tu sari deodata,
Prin noapte-afara lung privesti
“Ce vezi ?” intreab-o fată.
“Nimic… Mi s-a parut asa!”
Si jalea te răpune,
Si fiecare vorba-a ta
E plins de-ngropaciune.
Intr-un tirziu, nerădicind
De jos a ta privire
“Eu simt ca voi muri-n curind,
Ca nu-mi mai sînt în fire…
Mai stiu si eu la ce gindeam
Aveti si voi un frate…
Mi s-a părut c-aud la geam
Cu degetul cum bate.
Dar n-a fost el !… Să-l vad venind,
As mai trai o viata.
E dus, si voi muri dorind
Să-l vad o data-n fată.
Asa vrea poate Dumnezeu,
Asa mi-e datul sortii,
Să n-am eu pe baiatul meu
La cap, în ceasul mortii!”
Afara-i vint si e-nnorat,
Si noaptea e tirzie;
Copilele ti s-au culcat
Tu, inima pustie,
Stai tot la vatra-ncet plingind;
E dus si nu mai vine!
S-adormi tirziu cu mine-n gând
Ca să visezi de mine!